Baby, nu inteleg cum iubirea dintre noi a ajuns sa fie macinata de orgolii si taceri atit de pamintesti. As putea sa o fac pe suparata si eu, sa nu-ti mai scriu niciodata, sa te astept pe tine sa faci primul pas. Si, daca, n-ai sa-l faci, si daca n-ai sa ma mai cauti niciodata, sa las cea mai frumoasa poveste de dragoste sa dispara intr-un neant absurd. Refuz sa fac asta, baby. E de datoria mea sa mai incerc o data, sa lupt…
Ieri ma plimbam pe strada, ploaia fina si rece incerca, in zadar, sa-mi alunge gindurile negre. Am trecut pe linga un olog in carucior (probabil cersea, probabil se plimba si el pe strazi fugind de alti muritori) care m-a masurat din priviri si mi-a strigat: “Frumoaso!”. Am zimbit… Pentru ca nu m-am mai simtit asa demult…. de cind te-am simtit mai distant, mai rece, mai laconic. Sufletul meu a inceput sa se prabuseasca incet, incet, sa se afunde in furtuni de nisip si de intrebari.
Incertitudinea in care ma zbat ma face sa sufar ingrozitor. Te rog, spulber-o. Spune-mi ceva, orice… Nu mai pot trai asa, nu dupa tot ce s-a intimplat.
[...] Elodia si enigmele ei… « Iarna… [...]